Un dac la Roma, de Tudor Popescu

27,00 lei

Un dac la Roma
roman de aventuri pentru tineret, de Tudor Popescu
Format 13×20
320 pagini
ISBN 978-606-94360-4-2
27 lei

Descriere

Un roman istoric și de aventuri, o poveste despre iubire, onoare și curaj pe fundalul confruntării dintre Decebal și Traian, care sunt și ei personaje principale.
La momentul apariției primei ediții, Un dac la Roma s-a bucurat de un enorm succes și a fost considerată cea mai bună realizare în proză a autorului. Au citit-o tinerii, captivați de eroi și de aventuri. Au citit-o adulții, interesați de fresca atât de bine documentată a vieții din Dacia și din Imperiul Roman.

– Preoţii Arvali s-au rugat lui Jupiter pentru izbânda romanului. Solii au pornit în toate părţile să vestească legiunilor războiul. Din Pannonia se vor îndrepta spre noi patru legiuni, din Moesia Inferior şi Moesia Superior alte cinci. Tocmai de la Rin s-au urnit câteva legiuni spre Viminacium. Cohorte pretoriene şi trupe auxiliare au fost împinse încoace. De la marginile imperiului, Traian a chemat germani, sarmaţi, mauri, sirieni să se arunce asupra noastră. Asta scrie aici, Decebal. Să fie aprinse focurile şi să sune buciumele. În noaptea asta trimitem un sol lui Zamolxis.
Platoul pe care se ridicau zidurile Sarmizegetusei era mai scund decât vârfurile munţilor din jur. Înconjurat din trei părţi de pante abrupte, în cea de a patra latură se învecina cu o altă creastă, a cărei coastă urca din apropierea cetăţii.
Sus, pe această coastă, fusese înălţat un puternic turn de apărare, din vârful căruia vedeai până departe, la Sargedava, la Blidaru, peste vârfurile munţilor, până la Piatra Roşie. Toate cetăţile şi bastioanele din jur se vedeau de pe culmea de lângă Sarmizegetusa. Din acest turn se vesti prin foc primejdia, şi toate străjile din jur îl văzură şi dădură şi ele alarma, mai departe. Vestitorii săriseră pe cai şi porniseră să colinde aşezările mai îndepărtate, pierdute în cutele munţilor, unde nu ajungea lumina focului. La Sargedava ardea vâlvătaia şi chema poporul din câmpia netedă care se deschidea de acolo până departe, cât vedeai, cu ochii. Călăreţii se opreau în mijlocul aşezărilor, suflau cât puteau în cornurile pe care le purtau agăţate de gât, şi strigau:
– Toţi bărbaţii să-şi ia armele şi să se strângă în cete. Romanul vine să ne calce locurile. Cine are sica sau sabie să vină cu ele. Cine are coasă, sau furcă, sau par afumat, să vină cu ele. Porniţi fără zăbavă spre cetăţile de care ţineţi.
De jos, de pe coastele Sarmizegetusei, tot poporul dac, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copilandri, urcaseră în faţa marelui sanctuar rotund. Coloanele aşezate în cerc aveau în capăt câte un vas de piatră în care ardea răşină frumos mirositoare. Pe drumul spre sanctuare încă mai urcau oameni, veniţi de prin împrejurimi, cu torţele aprinse. De departe privit, spectacolul era măreţ. Flăcările vaselor de pe coloane făceau să joace umbre pe feţele bărboase ale dacilor.
Sanctuarul mare avea în mijloc o incintă sacră, înconjurată de coloane subţiri şi albe. Din spatele lor apăreau Vezina şi alţi preoţi, Marele Preot ţinând în mână un vas de aramă prelungit cu un picior lung, în care ardea foc de răşină. La ivirea lui, poporul izbucnea în urale. În urmă păşea un tânăr frumos, cu ochii albaştri şi barba bălaie numai inele. El avea în mână un vas asemănător cu al Marelui Preot, dar mai mic, din care se înălţa un fum subţire de sămânţă de cânepă şi mac. Tânărul păşea de parcă plutea, şi pe faţa lui stăruia un zâmbet fericit. Uralele zgomotoase în care fuseseră primiţi nu-l mişcaseră. Se părea că nimic nu-i poate tulbura zâmbetul. Fumul din vas îi învăluia capul, iar flăcările îi luminau straniu, de jos în sus, chipul, lăsându-i pe obraz umbre care îi schimbau înfăţişarea.
În faţa mulţimii stătea Decebal, înconjurat de nobilii de seamă, iar în spatele lui cei doi tineri, Dates şi Ziper. Lângă altarul de sacrificiu, din apropierea sanctuarului, erau înfipte până la jumătate trei suliţi, cu vârfurile în sus. Marele Preot şi tânărul care îl urma se suiră pe cercul mare de piatră al altarului de sacrificiu.
– Zamolxis, îl trimitem la tine pe cel mai curat, dintre daci! Primeşte solia noastră, Zamolxis!… El îţi cere să ne ajuţi în lupta care se apropie, şi să primeşti la tine sufletele vitejiilor. El îţi cere ca triburile dace să rămână credincioase Sarmizagetusei. El îţi cere să trimiţi ploaie şi fulger când în luptă vom avea nevoie de ploaie şi fulger, şi să faci să strălucească chipul tău, când vom simţi nevoia căldurii lui. Primeşte, Zamolxis, pe trimisul nostru!
Vezina se plecă smerit, apoi luă vasul de aramă din mâna tânărului. Din rândul celor care stăteau în spatele lui Decebal se desprinse un bărbat şi o femeie, părinţii tânărului sol. Mândru de alegerea pe care o făcuse Marele Preot, tatăl îşi îmbrăţişă băiatul şi îi spuse:
– Venas, fiule, te voi urma curând. Eşti singurul meu copil şi vom sta împreună în dreapta lui Zamolxis.
Îl îmbrăţişă şi se înapoie, lăsând-o pe mamă să se apropie. Ochii ei jucau în lacrimi. Nu o mai liniştea decât zâmbetul lui fericit.
– Venas, ne vom întâlni toţi trei. Şi femeile pot pieri vitejeşte.
Mera, mama tânărului, era o femeie încă frumoasă, înaltă, trupeşă, părea mândră, deşi sufletul îi era speriat de ceea ce avea să urmeze. Durerea ei de mamă i-o molcomise gândul că în curând se vor revedea; era hotărâtă să piară luptând în războiul care începea.
Când şi ea se îndepărtă de lângă altar, din miile de piepturi izbucniră strigăte care se pierdură departe printre văile munţilor.
Fiecare dintre cei care erau de faţă îi strigau lui Venas ce să-i spună lui Zamolxis din partea lui. Se ivea rar prilejul să fie trimis cineva la Zamolxis, numai în cazuri grele, ca acela de acum, şi fiecare voia ca tânărul să-i spună zeului şi dorinţele sale.
Patru tineri îl prinseră pe Venas de mâini şi de picioare, îl vânturară de câteva ori într-o parte şi în alta, îl aruncară în suliţele înfipte în pământ. Toate trei îl străpunseră, una trecându-i chiar prin piept. Pe chipul lui stăruia acelaşi zâmbet fericit de mai înainte.
– Zamolxis l-a primit pe trimisul nostru! vesti Vezina, după ce se încredinţă că sufletul tânărului s-a înălţat la cer.
Urale şi mai zgomotoase izbucniră, fără de sfârşit. Zamolxis le făgăduise ajutor în lupta cu romanul. Zamolxis le făgăduise să-i primească la el pe viteji!…
Pe altarul de sacrificiu fură apoi aduse sarcini de nuiele uscate, dinainte pregătite. Trupul tânărului Venas fu aşezat pe ele, şi Vezina turnă răşină pe vreascuri. În strigătele mulţimii, apropie făclia de rug şi focul crescu repede, răspândind în noapte ploaie de scântei. Din piepturile tuturor celor de faţă izbucni un cântec de luptă, în care era vorba despre hotărârea lor de a-şi apăra locurile străbunilor, despre bucuria cu care îşi vor da viaţa în înfruntarea cu duşmanul. Corul acoperea toată valea, dând măreţie spectacolului. Cântau din tot sufletul bătrâni cu bărbile albe ca lâna, cu glasurile tremurătoare, bărbaţi în floarea vârstei, cu glasurile îngroşate de emoţie, copii cu voci subţiri ca firul de tort şi cu ochii sclipind în lumina flăcărilor jucăuşe. Cântau bunicile cu nepoţi în braţe, mamele privindu-şi bărbaţii şi copiii, fetele căutând ochii flăcăilor. Cântecul era un jurământ – că niciodată duşmanul nu va călca pământul strămoşesc, un jurământ prin care îşi dăruiau viaţa.
Numai când flăcările se molcomiră şi când doar cenuşa mai rămăsese pe piatra rotundă a altarului, plecară spre casele lor, la lumina torţelor aprinse din vâlvătaia rugului.